Tăriceanu III

Peste exact două luni, încep discuţiile despre formarea noului guvern. Aşa cum ni se arată în acest moment, pare că mai toate forţele politice importante îşi concentrează atenţia şi efortul pe adjudecarea fotoliului de prim-ministru.

Calculul, la prima vedere, e simplu: partidul care dă viitorul premier va avea la dispoziţie butoanele pe care trebuie să apese pentru formarea noului cabinet, ceea ce înseamnă distribuire de portofolii şi, prin urmare, aşezarea omului potrivit la locul potrivit. La o privire mai atentă însă, noul prim-ministru, oricare va fi el, nu va beneficia nici pe departe de libertatea alcătuirii unui guvern, ci va trebui să se mulţumească, în cel mai bun caz, cu rolul de negociator al unei formule guvernamentale.

Explicaţia e simplă: a mai rămas prea puţin timp
până la alegerile din 30 noiembrie pentru a mai putea lua în calcul răsturnări spectaculoase de situaţie care să ducă la câştigarea detaşată a alegerilor de către un singur partid.

Prin urmare viitorul guvern va fi unul de coaliţie – nici o surpriză – dar, odată cu aceste alegeri, se va negocia intens chiar pe marginea desemnării noului premier. Cu alte cuvinte, partidul care va dori să aibă funcţia de prim-ministru va fi obligat să cedeze posturi importante în viitoarea formulă guvernamentală.

E greu de crezut, bunăoară, că, într-o eventuală alianţă PSD-PNL cu Geoană premier, pesediştii vor putea să păstreze, pentru ei, şi portofoliile cu greutate cum ar fi cele de la finanţe, transporturi, administraţie şi interne sau justiţie. Calculul e valabil pentru orice altă formulă, fie ea de tip PSD - PD-L sau PD-L - PNL. În balanţa pe care se va cântări cât valorează fiecare minister în bani şi imagine, ocuparea scaunului de prim-ministru va atârna greu.

Şi fără beneficii majore pe termen lung. Aşa cum nu se poate vorbi despre o guvernare viitoare asigurată de un singur partid, nu se poate discuta nici despre un program de guvernare al unei singure formaţiuni politice. Va fi un mix, o negociere, o guvernare a compromisurilor. Într-o astfel de situaţie, se pune întrebarea firească dacă e mai bine să te lupţi, ca partid, pentru a da viitorul prim-ministru sau e mai profitabil să ocupi cât mai multe poziţii ministeriale importante în viitorul cabinet de coaliţie.

La cum arată în acest moment triumviratul catindaţilor la postul de prim-ministru, pare că partidele au decis deja: şi Tăriceanu, şi Geoană, şi Stolojan arată mai mult a monede de schimb, decât a premieri, la care PNL, PSD sau PD-L n-ar putea să renunţe în condiţiile unor negocieri politice. Sigur, partidul care dă prim-ministrul beneficiază de o creştere substanţială a capitalului de imagine, dar nu de imagine au nevoie astăzi partidele, mai ales PSD şi PD-L, flămânzite după atâta amară opoziţie. Activistul de partid vrea putere şi puterea vine din accesul la fonduri.

În astfel de condiţii, deşi acum sună a scenariu SF, n-ar fi de mirare să vedem, după alegeri, un cabinet Tăriceanu III pe osatură pesedistă. Antrenamentul există, PNL şi PSD au exersat îndelung în ultimii ani schemele guvernării împreună, iar un premier liberal mai… social-democrat decât Tăriceanu e greu de găsit. Formula îi asigură actualului preşedinte al PNL supravieţuirea politică post-alegeri, în timp ce, pentru pesedişti, e cheia care deschide vistieria Palatului Victoria. Iar când vine vorba ca PSD să ajungă la guvernare, orgoliul lui Mircea Geoană de a fi şeful Executivului valorează în ochii celorlalţi lideri
social-democraţi tot atât de mult pe cât e de preţuită formula unui cabinet condus de Geoană, în ochii lui Traian Băsescu.

Un nou mandat ca prim-ministru e marele
pariu al lui Tăriceanu. Dacă îl pierde, dispare din peisajul politic, probabil, pentru totdeauna, dar dacă îl câştigă, începe să semene cu un viitor candidat la preşedinţie.