Strategia amânării

Putem răsufla uşuraţi? Educaţia va sta în atenţia tuturor partidelor parlamentare şi acestea nu-şi vor mai pune contre unul altuia, mânuind cuvintele cu meşteşug în campania
electorală?

După săptămâna aceasta, aşa s-ar părea. Rând pe rând, liderii sau reprezentanţii PNL, PSD, PD-L şi UDMR au ieşit în faţa camerelor
şi ne-au liniştit, arătându-ne ce băieţi de onoare sunt şi cât de tare îi doare de soarta învăţământului românesc pentru tot secolul prezent. A lipsit însă actorul principal. Traian Băsescu, iniţiatorul şi gazda întâlnirii, a ratat
momentul. N-a vrut să puncteze victoria. Nici măcar să-şi exprime satisfacţia. Mie, asta nu-mi sună a bine, fiindcă nu vine să se lege, şi-mi spune că ori preşedintele nu va mai fi interesat de subiect, odată ce băieţii cuminţi de la partide şi-au arătat disponibilitatea de a fi de acord cu nişte principii pentru viitorul şcolii româneşti, ori pregăteşte altceva. De altfel, din spatele uşilor închise deja a răzbătut ideea că, prin punctul 8, pe care însuşi Traian Băsescu l-a propus, se va încerca o prelungire a perioadei de discuţii fără fond, iar prin condiţionarea adoptării unei strategii nu se urmăreşte, de fapt, altceva decât prelungirea şi chiar amânarea depunerii şi adoptării actualului pachet legislativ al Educaţiei. Dacă aşa stau lucrurile, riscul cel mare la care se expune preşedintele este nu numai acela de a nu putea fructifica electoral Cartea Educaţiei. Mai cu seamă, toată lumea se va prinde că domnului preşedinte nu-i pasă de copilărimea României, fiindcă n-o poţi lăsa de izbelişte, nici măcar un an calendaristic.

De altfel, povestea cu necesitatea unei strategii naţionale este uşor trasă de păr. Nu e rău şi sigur că aceasta e necesară. Ea nu va putea însă să creioneze liniile de dezvoltare ale şcolii româneşti mai departe de un orizont de timp de 15-20 de ani, cel mult, asta neînsemnând neapărat că legile Educaţiei vor rămâne neschimbate tot atâta timp. Orice strategie făcută pe o perioadă mai mare este nerealistă.

Cele 12 luni luate ca timp de gestaţie a acesteia vor însemna, mai mult ca sigur, alt prilej de discordie politică. Probabil, asta se şi urmăreşte: în campania în care ne aflăm deja, fiecare partid politic va putea spune că el vede Educaţia altfel decât concurenţa.

Cred că, în mod cinstit şi real, elaborarea strategiei nu are de ce impieta parcurgerea drumului firesc al pachetului legislativ propus acum de MEC.

În fapt, legile, oricum, nu vor fi dezbătute prioritar în Parlament, iar şansele ca anul şcolar viitor (adică, din toamnă) să înceapă cu altă legislaţie sunt minime.

Motivul „strategie” va fi invocat, însă, fără doar şi poate.

În acest timp însă, şcoala trebuie să meargă înainte. De ce nu am înţeles că orice an de tergiversare a aplicării unor măsuri înnoitoare ne îndepărtează tot mai mult de integrarea reală în Educaţia Europeană, mă abţin să scriu.

În schimb, scriu că orice an de tergiversare va avea consecinţe nefaste întreite şi efectele vor fi vizibile extrem de repede şi de dureros.

Ar fi însă incorect să nu-mi reprim scepticismul cu care privesc consensul de astăzi. Şi contraproductiv, chiar. În fond, a văzut o ţară întreagă că partidele au promis că-şi vor băga săbiile în teacă de dragul şcolii. Dacă-şi vor permite să joace la cacealma, decontarea este foarte aproape: în iunie şi în noiembrie.